ma intreb de aproape o luna daca sa-l postez sau nu :lol: deci..here we go:

Ma priveste cu o pereche de ochi albastri, la fel de albastri ca cerul, ca zarile infinite, ca marea pe care nu am vazut-o de atata vreme… Ma priveste si stiu ca e doar un vis, un vis superb, un vis pierdut, un vis uitat... Tata imi spune adesea, inlacrimat, ca am ochii ei si rosesc de mandrie, sperand ca voi atinge intr-o zi serenitatea sa. Dar totul ramane un vis, caci eu sunt inca aici, la fel tata si durerea lui, dar ea a plecat pentru totdeauna. Stiu ca nu a vrut sa ne lase singuri, mintea mea un concepe asta desi sunt doar un copil. Vocabularul meu nu cuprinde semnificatia prea rigida a cuvintelor ca si „cancer” sau „metastaza”, cunostinta mea s-a oprit la ceva pur, numit „inocenta”. Si in acea adorabila naivitate, cum obisnuia sa o numeasca bunica, ma intreb mereu, nehotarata, daca ea iubeste morfina mai mult decat pe noi. Dar ce e „morfina”? Lumea adultilor e complicata atunci cand ai doar 6 ani si nu intelegi de ce tata plange pentru prima oara. Si de ce bunica a plecat? Unde? 49 de ani par o eternitate cuiva care inca rataceste in in universul amagitor al copilariei, si totusi aud mereu ca „era prea tanara”.

Iar astazi ma simt mizerabil, infima si lasa, caci abia imi amintesc chipul tau. Stiu ca am avut candva aceiasi ochi, acelasi par castaniu, buclat, dar tu aveai trasaturile grave, fine, ca imaginea vie a unei sculpturi de marmura. Si mersul acela lin...Imi parea uneori ca plutesti o data cu vocea ta atunci cand imi povesteai ce se gaseste mult in afara oraselului nostru...Si astazi mi te amintesc doar dintr-o poza pe care tata o pastreaza cu sfintenie, o poza in care zambeai atat de frumos inainte sa fi pronuntat aceleasi cuvinte: „cancer”, "metastaza" si "morfina". Inainte de a-ti fi pierdut tineretea si gropitele din obraji pe care le studiam cu atata curiozitate dupa atatea operatii nereusite...Si astazi imi amintesc de tine doar ca de cineva care ma legana pe genunchii sai mult prea fragezi, caci eu nu pot plange. Dar mi-a pasat candva, nu e o simpla justificare a rigiditatii mele, caci te-am iubit, bunico, te-am iubit in momentele in care inocenta mea era intacta.

Dar acum...abia acum...constat ca nu ti-am spus niciodata te iubesc. Ba chiar te-am invinuit, in aceeasi naivitate, crezand ca „pentru totdeauna” ar trebui sa aiba o limita si ca intre „adio” si “la revedere” nu e decat o banala diferenta lexicala. Imaginatia mea ti-a facut reprosuri, caci pierderea ta l-a schimbat pe tata pe vecie. Tata...o alta amintire dureroasa peste care s-a depus de multa vreme praful asa cum, in delirul meu oniric, a fost ascunsa si indiferenta lui nerostita. De parca as fi fost din acel moment condamnata sa nu mai simt nici eu afectiunea de care plecarea ta brusca il priva atat. Iar uneori regret, caci nu am invatat niciodata sa-l iubesc, desi ii vad chipul zilnic, iar el are privirea si gesturile tale. Daca ar exista un nou inceput dupa moarte, as multumi si cerului in care nu mai cred pentru ca azurul infinit ma ascunde privirii tale. Poate te-ar doare sa vezi raceala mea, tocmai eu, „Ada atat de afectuoasa si calda”, trecand pe langa cel ce mi-a dat viata si rostind doar un salut banal. Si daca omului acesta nu-i datorez decat existenta, stiu ca tie, o umbra fugara a copilariei mele, iti datorez prima mea lectie de viata si cateva regrete... Dar astazi, in urma lor, in umbra indiferentei si loviturilor, poate ca nu sunt o persoana mai buna sau mai apreciabila, dar sunt, cu siguranta, mai puternica decat oricand.

Asa cum mi-ai aratat, astazi nu privesc inapoi, poate nu privesc nici macar inainte. De la tine am inteles ca momentul prezent suntem noi, caci ieri am murit si maine nu ne-am nascut inca, iar ziua de azi este tot ce avem...24 de ore, 1440 de minute si zeci de mii de secunde, un calcul continuu si poate abstract al sentimentelor, cifre ce nu vor reusi sa inglobeze destule cuvinte..Astazi e toamna, toamna tarzie, presarata cu amoruri dulci-amarui, sentimente copilaresti si amintirea unui zbor de fluture...Tot acum, deasupra mormantului tau adie un vant rece si stiu ca in jur e gol, dar zambesc. Zambesc nu pentru ca te-am pierdut, ci pentru ca ai fost candva aici...

Superb 8-> Pur si simplu minunat - atatea sentimente cuprinse intr-o pagina. Nici nu stiu ce sa spun, doar ca imi place foarte mult ^.^

*Onix se abtine de la comentarii, dar nu se poate preface ca n-ar fi socat - au existat si asemenea momente :x*

merci mult de tot bro >:D<

presupun ca pentru toti au existat, oricat de relative ar fi (comparandu-le cu ce suntem astazi..). Asta e partea frumoasa a copilariei..;))

>:D<

Dap, de acord cu tine, sunt sigur ca fiecare dintre noi a fost la un moment dat inocent, sau altii, ca mine, inca sunt :x

ramai nevinovat pana la proba contrarie, dar cred ca avem probele de multa vreme..:-s :lol: inocenta voastra ^:)^ :lol: >:D<

I'm wordless.

Minunat, cum spune Onix.

cat de multe poti spune in cateva fraze...nici nu pot comenta mai mult ...marmotzik fara cuvinte...
:x :x

multumesc mult si voua >:D< >:D<

Mi-ai amintit de o persoana pe care am iubit-o foarte mult, iar acum, cand nu mai este in viata, regret ca nu mi-am facut timp pentru ea, sa stam de vorba si sa-mi povesteasca ce nazbatii facea tatal meu in copilarie!
Bravo, Mili! Cand iubesti iti exprimi mai bine sentimentele! Felicitari!!!

merci muult, adry >:D< :*:*:*:*