Era o zi frumoasa de vara. Soarele stralucea sus pe cer dar eu nu il vedeam. Nu vedeam decat umbrele ce mi se asternusera peste suflet si acea hartie care imi spunea crudul adevar. Eram trista si plangeam. Dar oare ce ma facea sa nu mai simt acea caldura benefica a soarelui? Toata lumea mea se prabusise atunci cand aflasem ca urma sa pierd cea mai mare comoara pe care o aveam: vederea. Nu voi uita niciodata reactia medicului la vederea ecografiei "Dezlipire de retina + malformatie corneana... ne pare rau dar nu putem face nimic pentru a salva vederea". Cu cateva cuvinte imi spulbera toate visele si toate sperantele.
Toate culorile aruncate pe pamant de o mana divina aveau sa dispara pentru mine. Albastrul marii pe care zi de zi il admiram si sursa mea de calm in momentele de cumpana urma sa devina o amintire, un vis pe care nu aveam sa il mai vad. Verdele padurilor urma sa se transforme in negura neagra care zi de zi m-ar fi insotit in restul drumului pe care il mai aveam de parcurs... Deja ma gandeam cum urma sa fie viata mea fara lumina, ma voi obisnui vreodata cu intunericul? ...intuneric ce incepuse deja sa puna stapanire pe mine...
Dar nu... nu asa trebuia sa se termine frumosul inceput al existentei mele. Tocmai cand incepeam sa renunt la speranta, datorita unor oameni adevarati l-am cunoscut pe EL, un medic de exceptie dintr-un mic oras elvetian. El mi-a dat din nou speranta, m-a convins sa cred ca nu era totul pierdut, ca vederea imi putea fi salvata... Pretul platit a fost foarte mare: o luna plina de suferinta, operatii peste operatii, esecuri peste esecuri, lacrimi de durere, deziluzii... dar in cele din urma acest om de fara egal a invins, a reusit sa faca ceea ce alti oameni imi spusesera ca nu se mai poate face, mi-a salvat vederea si poate chiar viata.
Ma intreb si azi daca acest om cu maini si suflet de aur nu a fost decat ingerul meu pazitor. A facut imposibilul sa devina posibil si visul realitate. Numai datorita lui pot continua sa lupt azi pentru viitor. Nu cred ca voi uita vreodata ceea ce a facut pentru mine...
Uneori traim cu impresia ca urmeaza sa ne inecam in oceanul pe care il reprezinta viata. Ceea ce ne ramane nu este decat un gram de speranta, indiferent daca ceea ce ni se intampla pare a fi fara sorti de izbanda - intotdeauna va fi cineva care sa ne scoata la liman si sa ne ofere o a doua sansa

Am cam descris vara anului 2003... o vara pe care nu cred ca o voi uita prea repede....

Spaima de a ramane infirm pe viata te face sa regandesti multe lucruri din viata ta.

Speranta moare ultima!!!! De fiecare data cand esti trista, gandeste-te la aceasta intamplare si iti rei reveni. >:D<
Stii la ce ma refer ...